tracking spectacol improvizatie copii
13ian.
2019

Carmen – 4 ani de Littleimpro

   Cred că improvizație ar trebui să facă toată lumea: în școli, în companii, în tabere etc. De ce? Pentru că îți ia mintea și ti-o face harcea-parcea, te scoate din zona de confort, te centrează, te obligă să-ți dezvolți abilități, apoi să le folosești, să lucrezi în grup, să lași excesul de orgoliu acasă și să reacționezi. Publicul dă situația/sugestia/locul , iar tu ai 5 secunde, 5, atât (cât numără Alecsandra cu copiii) să faci o propunere de scenă; trebuie să scotocești prin toate ungherele creierului tău (cărți pe care le-ai citit, filme pe care le-ai văzut, ceva ce ai văzut pe stradă în ziua respectivă, amintiri cu bunicul care îți făcea păpăraie sau clătite de dimineață etc), să faci analogii rapide, iar în momentul în care deschizi gura să fii credibil și coerent. Uneori ai mai multe idei despre cum ai putea să începi, mai multe platforme, cum le spunem noi în improvizație, practic baza pe care se va construi povestea/scena/cântecul și atunci speri din tot sufletul să te pună prezentatorul pe tine să începi. Dar nici atunci nu ai cum să fii sigur că treaba va merge ca unsă, așa cum ți-ai imaginat-o tu, pentru că partenerii de scenă vor duce povestea în universul lor, își vor face analogiile lor și atunci intră în scenă regula de aur din impro: ACCEPTĂ ȘI DU MAI DEPARTE. Chiar dacă nu-ți convine, chiar dacă ți se pare că propunerea ta a fost excelentă și că unul dintre colegi ți-a stricat-o ducînd povestea în altă parte și-ți zici ,,woaileu, de ceeeee?’’, te recalibrezi și mergi mai departe pe ce a propus el, pentru că improvizația se face în grup. De asta scriam mai devreme că îți face mintea harcea-parcea. Ești ca-ntr-o centrifuga în care trebuie să ai idei, să te lupți cu renunțarea, să lași orgoliile și să construiești, iar dacă unul dintre noi este pe câmpii (se întâmplă), ceilalți trebuie să justifice, să găsească o variantă în care să integreze ,,scăpările’’. Există și varianta în care nu ai nicio ideee, nimic, vid total, s-a terminat numărătoarea și trebuie să începi. Creierul e gol, ești complet blocat, îți dorești să se facă o gaură mare în scenă și să te evapori. Toți am trecut prin asta. Soluția: ,,propunere oarbă’’. Intri în scenă și te rogi ca toți sfinții și arhanghelii să-și îndrepte fața către tine și să se pogoare Duhul sfânt care să te lumineze. Și, deși nu ai nicio idee, NIMIC, începi să faci acțiuni posibile în locul respectiv (odată, am primit ,,în gura unui rechin”); tot făcînd și făcînd, practic, focusul tău se mută de la FRICA, GROAZA că te faci de cacao, că ești varză, la acțiunea pe care o faci. Atunci se întâmplă minunea: se relaxează creierul și încep să vină ideile, apoi mai intră un coleg și, ușor, ușor, se construiește scena.
Cele mai tari scene au ieșit din propuneri oarbe. Senzația aia că te arunci în gol, fără nicio plasă de siguranță, e halucinantă, pentru că, după ce trece groaza necunoscutului, apare lumina, încep să vină ideile, rezolvările și bucuria.
Scopul în improvizație nu e să îți propui să fii comic; umorul apare dacă îți vezi de treaba ta, iar publicul se bucură și când te vede în încurcătură, când te vede transpirînd și încercînd să găsești o soluție.
Ești foarte expus pe scena, mai ales în impro. Se vede tot: se vede omul, se vede cum caută, se vede și când apelează la soluții de siguranță, se vede fair-play-ul, se vede dacă are o problemă, se vede cum gestionează eșecul, iar ăsta e un subiect foarte important; se întâmplă să nu iasă o probă, să nu găsești rima, să nu te legi neam cu colegii, să nu îți iasă și basta. Dar spectacolul are 7 probe. Ok, ai ratat una, două, dar trebuie să te aduni, să nu lași să se ducă tot spectacolul la vale, iar pentru asta ai nevoie de resurse și de abilitatea de a le gestiona, iar ăsta e un alt beneficiu al improvizației: te obligă să te scuturi după o probă ratată și să cauți repede soluții pentru ce urmează. Nu rămâi în ruminație eternă, ci treci la acțiune.

Cred că se pot face multe cu improvizația, inclusiv terapie. Cel mai mult cred că se potrivește pe anxietatea socială, cu frica de a fi evaluat negativ într-o situație socială, frică ce are ca rezultat reducerea interacțiunilor cu ceilalți, refuzul de a participa la conferinte, party-uri etc.
Yalom, un băiat deștept, a dezvoltat conceptul de terapie de grup folosind grupul ca instrument al schimbării. Adică, terapeutul e important, dar grupul e cel care joacă rolul principal. Principiile sunt: universalitatea (vezi că și alții au problema ta și parcă e mai ușor de îndurat), învățarea vicariantă (înveți uitindu-te la ceilalți), feed back-ul de la mai multe persoane etc. Ori toate astea pot fi integrate într-un grup în care se face impro, un grup în care toată lumea este expusă, un grup în care vezi că și alții au dificultăți, un grup în care poți observa ce soluții găsesc, ce mijloace folosesc ceilalți pentru a rezolva sarcinile.
Improvizația presupune expunere; se uită toată lumea la tine și te VEDE. Curajul ăsta de a te ,,dezbrăca’’ și de a te lăsa privit (cu bune și cu mai puțin bune) poate fi învățat prin expunere repetată. Nu înseamnă că vei deveni cel mai mare extrovertit, sufletul petrecerilor, ci doar ca înveți că poți face față, că ești în stare, că POȚI (asta se cheamă autoeficacitate).
Improvizația este despre accesarea creativității. Eu cred că o avem cu toții, dar problema e că, în timp, o tot acoperim, punem peste ea tot felul de prelate și ne trezim la un moment dat că…nu mai e. Ea nu dispare nicăieri, doar că mintea noastră, tot primind semnale de la cei din jur (părinți, școală, prieteni) că a fi creativ ,,e pierdere de timp”, ,,n-o să faci bani din asta”, ,,mai bine matematică”  etc, o indexează ca fiind nefolositoare sau chiar periculoasă și, din instinct de conservare, o ascunde.
La fel se întâmplă și cu spontaneitatea. Se reduce și ea treptat, pentru că nu este încurajată, pentru că atunci cînd ești spontan există riscul să dai greș, pentru că presupune absența nevoii de control absolut (ceva asemănător cu aruncatul în gol, fără protecție, despre care pomeneam mai sus).

Improvizația e bună, foarte bună, iar noi ne bucurăm de proiectul ăsta care crește ușor, ușor și, sincer, ne dorim ca oamenii să plece de la spectacol…cu ceva. Ne trimit părinții filmări cu copiii care cântă prin casă Tutuce sau Haidihaihaidiho (imnul meseriei) și ne crește inima. Nu ne iese tot timpul așa cum am vrea; încercăm, greșim, testăm probe, dar și când ne iese, e bucurie mare. Când îi vedem pe copii și pe părinți râzînd în hohote sau emoționîndu-se, ni se umple sufletul. Și, da, spectacolul nu este doar pentru copii, ci și pentru cei mari. ,,Proba Adultului” e proba la care copiii se întorc spre cei mari și încep să strige:,,mami vrea să participe”, ,,tatiiii, te rooog”. 🙂

Asta a adus plus valoare spectacolului. Ne-am dorit ca spectacolul nostru să fie și pentru părinți, bunici, profesori; sigur că poți bea cafea afara, dar, dacă alegi să rămâi în sală, să îți placă și ție, ca adult.

Acum, în ianuarie, împlinim 4 ani de Littleimpro, de teatru de improvizație pentru copii…și mici, și mari. Împreună cu Dudu, Alecsandra, Dragoș și Marinică, vă aștept pe 19 ianuarie, ora 17.00, la Clubul Țăranului să ne sărbătorim!

Ne vedeeem!

Carmen

 

%d blogeri au apreciat: